by Andrei Bangu
“Pe vremea mea…”
M-am hotărât acum câteva săptămâni că recenzia mea la noul Halloween (conceput de David Gordon Green și Danny McBride) va lua o formă confesiv-sentimentală, dat fiind că vechea mea pasiune pentru slasher movies a fost reaprinsă de aceasta nouă iterație a clasicului din 1978, semnat de John Carpenter. “Reaprinsă” cred că e puțin spus, mai corect ar fi “dată în clocot”: pe parcursul ultimului an, am sfârșit (împotriva vocii rațiunii – cine are nevoie de așa ceva?) prin a urmări evoluția acestui proiect clip cu clip și știre cu știre, ca un adolescent tăntălău. Primul Halloween l-am văzut la 14 ani, pe un canal german, dublat, ceea ce nu mi-a afectat experiența defel – a rămas, pentru mine (la fel ca și pentru Kevin Williamson, scenaristul lui Scream), Cetățeanul Kane al genului și al cinefiliei mele. De aici încolo, interesul meu față de film s-a expandat până i-a asimilat pe clasicii din canonul internațional (începând, cumințel, cu cei Hollywood-ieni, continuând cu cei europeni și apoi cu cei asiatici), precum și pe cei din afara sa. Cum să-ți mai păstrezi obiectivitatea pus față în față cu acele plăceri timpurii care ți-au pavat drumul către cinema-Oz? Într-un fel, poate că e bine ca, după aproape 20 de ani, să constați că încă mai ești capabil de un entuziasm de felul ăsta – genul acela de bucurie care te impinge în sala de cinema la avanpremieră, costumat în personajul tău preferat (bine, în cazul acesta, nu se pune problema).
Atunci când descopeream eu seria Halloween, nu prea aveai multe căi de a vedea asemenea filme – trebuia să le vânezi la televizor, cu răbdare și tutun, și sfârșeai prin a le vedea într-o ordine aleatorie. Eu de pildă, am început cu Halloween H20 (partea a șaptea), apoi am avut șansa să văd originalul și, pe parcursul anilor, am continuat cu partea a șasea, apoi cu a doua, a treia, a opta (care se lansase în cinematografe), a patra, a cincea. Mi-ar plăcea să pot spune, pentru cei ce abia acum descoperă universul Haddonfield, că ordinea contează, că toate se înlănțuie logic și armonios, dar ar fi de-a dreptul comic. Însă e ok, aveam un copil în mine, capabil să ia o palmă și apoi să se entuziasmeze din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar copilul acela (deși a rămas, undeva, acolo) s-a mai deșteptat un pic și a înțeles că, din dezamăgire în dezamăgire, nu ajungi în cinema-Oz, ci în cinema-tomberon, așa că, după o atare epifanie (despre care, apropo, vorbea și John Landis într-un interviu), a hotărât să tacă și să se agite doar atunci când chiar era cazul – și, de regulă, a avut dreptate.
A avut dreptate, de exemplu, și când s-a agitat cu acest nou Halloween, atunci când a avut dovezile necesare (niște minți luminate, cu certificate de oameni serioși, aflate în spatele camerei, o lansare de succes la Toronto, recenzii pozitive și clipuri de promovare obiectiv-promițătoare). Per ansamblu, recunosc că mi-ar fi plăcut să fi avut în mine un copil mai deștept și mai precoce, precum Victor Morozov de la Dilema Veche, care să simtă entuziasm și plăcere la Rohmer sau Godard, dar asta e – nu toate trebuie lăsate la îndemâna copiilor.
Diamantul
Un băiat de 6 ani își înjunghie mortal sora în noaptea de Halloween. Cincisprezece ani mai târziu, evadat din sanatoriul unde fusese internat și supravegheat de un psihiatru (Donald Pleasance) morocănos și fatalist, băiatul e transformat într-un boogyman mut, pus pe pândă și crimă, cu o răbdare neomenească, ce ia în vizor 3 adolescente care-i ies în cale. Unul câte unul, adolescenții cad pradă acestui psihopat calm și precis, ce pare să-și amâne încontinuu apetitul pentru sânge.
Ca adolescent într-o vreme când internetul cam era în fașă, deci fără prea multe surse de informare, fără prea multe recenzii alternative, tinzi să iei acele puține surse care există ca un fel de “tata zice”. În presa română, s-a putut citi (puțin) despre Halloween în defuncta revistă Pro Cinema, a lui Mihai Chirilov, într-un articol retrospectiv despre frenezia slasher-urilor scris de Cristian Lăzărescu. Și, desigur, “tata” zicea, în cazul acesta, numai de bine. “Filmul lui Carpenter e atât de bun, încât desfide orice comparație.” Vorbe grele, de ținut minte de către orice adolescent impresionabil.
Desigur, pe măsură ce sursele s-au multiplicat și s-a mai liberalizat și critica de film, afli că mari filme, care-ți erau prezentate ca niște capodopere imuabile, nu erau fără detractorii lor. De pildă, 2001: A Space Odyssey al lui Kubrik, sau Psycho al lui Hitchcock. Și în multe cazuri, detractorul se întâmpla să fie Pauline Kael. Kael s-a înșelat flagrant de mai multe ori în legătură cu filmele de groază, însă cel mai rău și mai demonstrabil cu Alien și, da, cu Halloween.
Nu că, în cronica ei la Halloween, Kael nu avea și dreptate, ci pentru că avea dreptate cu lucruri irelevante – de exemplu, denunțând actoria și scenariul “limitat, amatoricesc”. Cronica ei scoate în evidență principalele ei fetișuri în cinema (actoria și narațiunea), care sfârșesc prin a fi marile ei limite. Unu la mână, scenariul scris de Carpenter și Debra Hill e caracterizat, ca să fim corecți, de simplitate și laconicitate, nu de amatorism – deși dialogurile nu sunt partea lui cea mai reușită. Perseverența cu care Kael caută o explicație pentru apetitul pentru sânge al lui Michael Myers e prea obtuză ca să fie luată în serios (în plus, nevoia de a explica s-a dovedit o idee proastă când Rob Zombie a venit cu remake-ul său, 29 de ani mai târziu, pedestru și lipsit de imaginație). La fel și stângăcia prin care rezumă întregul stil al lui Carpenter ca fiind “reminiscent de la episodul de Halloween din Meet Me in St. Louis” – aici, poți spera că e vorba de expeditivitate din partea lui Kael, dar tare mi-e că în spatele afirmației sale se află neînțelegerea (sau înțelegerea insuficientă) a stilului în cinema, care e ceva mai mult decât culoare sau ecleraj, incluzând încadraturi, planuri, montaj etc. Iar doi la mână, iar asta e cumva o înfrângere pe propriul teren (al actoriei), remarca ei față de Jamie Lee Curtis că “are o voce răgușită, joasă și inexpresivă” și o prezență fizică “posacă, Lauren Bacall-iană” denotă doar o neînțelegere a personajului în sine (fata timidă, tocilară, sensibilă), căreia pesemne îi opune propria imagine despre un personaj “memorabil” (mă gândesc, locvace și vivace – precum ea însăși?).
Se poate trece și peste subiectivismele sale privitoare la ritmul filmului (despre care spune că “se oprește și reîncepe iar și iar”) și la faptul că filmul “te ține […] mai degrabă nervos și iritat decât exaltat”. De fapt, în Halloween, Carpenter practică o artă a amânării și o tachinărie vizuală ingenioasă (arătându-ți mereu criminalul în plan secund, în timp ce personajele rămân ignorante la pericolul ce le pândește) iar “stilul” despre care vorbește Kael (care include, după cum remarcă sarcastic chiar ea, unghiuri insistent subiective ale camerei) fusese dejaschițat de Bob Clark în Black Christmas, un excelent horror canadian din 1974, rămas în obscuritate multă vreme. Ce mi se pare mai interesant la cronica ei este pledoaria (insinuată în fraza finală) pentru “filme de groază sofisticate”. Nu e foarte clar la ce se referă Kael prin “sofisticare”, dar voi reveni mai târziu asupra acestui aspect.
Diamantul îngropat de gunoi
Un întreg curent de filme de groază a urmat după Halloween, însuși filmul lui Carpenter având parte de 7 continuări și un remake ce a născut propriul sequel. Din acestea, vreo două ar trebui să scape de coșul de gunoi. Partea a doua (care vine cu dezvăluirea tulburătoare – față de logică – că Laurie Strode, virginala adolescentă jucată de Jamie Lee Curtis, este sora lui Michael Myers) are loc în aceeași noapte de Halloween, la un spital unde câțiva doctori și asistente au parte de niște morți grozave (fierți, exsangvinați, înțepați în ochi cu ace hipodermice – căci suntem la spital) și mută (ireversibil) accentul de pe stil și suspans pe crime yam-yam. O posibilă excepție ar fi H20, în care Curtis își reia rolul care a consacrat-o, un installment cumva atipic (foarte reținut cu numărul de cadavre și litrii de sânge) dar preponderent caracterizat de mediocritate (e la fel de reținut și cu atmosfera și suspansul).
Ce a existat între ele e jalnic, începând cu o parte a treia ce se dorește un horror fantastic de serie B creativ și pulpy și sfârșește prin a fi un nonsens indigest (înțelege să fie subversiv combinând un discurs anticorporatist abracadabrant cu elemente de observație realistă din micul orășel american industrial, în semi-ruină). După asta, franciza a trecut complet în mâinile lui Moustapha Akkad, finanțatorul originalului și e clar că dorința lui de a produce filme cu Michael Myers a lovit barierele lipsei sale de inteligență și viziune. După ce baubau-ul ți-a ars de viu (a mai și fost împușcat de vreo 10 ori, înclusiv în ochi), e clar că nu prea “ai cu ce să mai vii” decât cu ridicol. Halloween 4 se zbate între ridicol și prostie, cu un întreg act asemenea unui moment din Tom și Jerry cu leul de la circ (niște personaje baricadate într-o casă, fără să știe că s-au ferecatcu tot cu Michael Myers). Partea a cincea conține vreo 10 minute de horror eficient, cu Michael Myers stând la pândă într-o casă, în plină zi, și multe altele în care devine progresiv trashy. Oricum, e mai mult decât se poate spune despre partea a șasea (începând cu care au intrat pe fir frații Weinstein), a cărei purulență inepuizabilă nu poate fi pusă doar pe seama dificultăților în producție (a durat 6 ani să fie realizat și lansat), e clar că ceva mult mai insidios a fost la mijloc (după ce l-am văzut, am intrat într-o fază de negare, zicându-mi că “nu e un film Halloween”, că poate-poate o fi unul “neoficial” în sensul în care a fost Never Say Never Again un Bond neoficial). Și nu mi-e rușine să spun că am rezistat și la Halloween: Resurrection, filmul care i-a lipit la loc capul lui Michael Myers printr-o explicație pe atât de lamentabilă pe cât de mort și zombificat e filmul în sine – lipsit de licăr precum o cameră întunecată, în care n-ai altceva de făcut decât să te deprimi.
Nicio problemă, fiindcă în 2007 a sărit să “salveze” moștenirea nimeni altul decât Rob Zombie, care vine cu “versiunea” sa, de care pare să fie la fel de mândru precum însuși Carpenter de a lui, cu singura diferență că Zombie este copleșitor de netalentat. În remake-ul său (recunosc că nu am avut răbdarea necesară să urmăresc mai mult de 10 minute din filmul său de debut și am stat departe de ulterioarele), Zombie își prezintă viziunea ascuțită și perspicace asupra ideii de groază: crezul său e un soi de stahanovism în care calitatea e generată de cantitate. E Halloween? Inundă decorul cu dovleci sculptați (există clipuri pe Youtube ironizându-i spumos filmul). Michael Myers trebuie să fie înfricoșător? Alege un actor înalt de 2 metri (Tyler Mane din X-Men). Vrei să sperii spectatorii? Se rezolvă cu mormane de cadavre și găleți de sânge. Încercând parcă să-i dea satisfacție lui Kael, Zombie caută să explice cum a ajuns Myers un monstru. Răspunsul său? E produsul unei familii disfuncționale: tată abuziv de tip redneck și mamă absentă (care dansează la bară). Deși singurul lucru mai mutilant decât Myers este lipsa de imaginație a lui Zombie, el revine doi ani mai târziu cu o continuare a remake-ului său, care anihilează orice poftă de viață: viziunea sa înduioșător de literală e completată de secvențe de vis kitsch-videoclipiste iar personajele se străduiesc din răsputeri să fie absolut insuportabile. Pe lângă cei 20 de centimetri în plus pe care îi adaugă în înălţime, Zombie îl mai pune, de data aceasta, pe Michael Myers să scoată nişte răcnete animalice când loveşte cu cuţitul. Una peste alta, genul acela de mizerie care te face să te gândești dubios la mintea care a produs-o.
După ani și ani (se va întoarce)
Moustapha Akkad a murit într-un atac terorist în Amann în 2005, lăsând seria în mâinile fiului său, Malek, și a fraților Weinstein, recunoscuți ca bullies de profesie, cu o lungă istorie de intimidări și conflicte creative cu cineaști (după cum știm cu toții, nu e cel mai rău lucru pentru care sunt recunoscuți). Frații Weinstein, însă, după problemele financiare cu care s-au confruntat după 2009, au abandonat proiectul unui Halloween 3. După mai multe metamorfoze, proiectul, în cele din urmă, s-a materializat grație lui Jason Blum (nume respectat de fanii horror-ului recent), care i-a cooptat pe Danny McBride și David Gordon Green ca scenariști (cel din urmă și regizând) și (surpriză pentru fanii seriei) pe John Carpenter în calitate de compozitor.
E cumva comic cum mulți cronicari americani trâmbițează noul Halloween ca fiind cel mai apropiat de original. Poate în termeni de calitate (nici nu era prea greu pentru McBride și Green să se ridice deasupra continuărilor). Altminteri, filmul nu se aseamănă prea mult cu originalul din 1978: unde primul era lent, tacticos, acesta e agil, dens; unde primul înainta un necrolog scurtuț, acesta are cel mai lung lanț de crime din serie; eclerajul e și el diferit: primul ținea decorul în obscur, străpuns adesea de o lumină albăstruie, acesta folosește lumini obișnuite, albe sau galbene, mulându-se pe cheia realistă în care evoluează noul film. Spre deosebire de ce făcea Zombie, este o cheie realistă care se potrivește bine la ușa pe care vrea să ne-o deschidă Green: cea către un lung și intens coșmar mic urban, în care răul îți intră pe nesimțite în casă, fără motiv, pentru ca apoi să intre în curtea vecinului.
Dacă clin d’œil-urile la evenimentele de acum 40 de ani apar cu toptanul, filmul e diferit nu doar de original, ci și de continuări. Scenarist de comedie, McBride injectează câteva scene de groază (în special una cu un copilaș, bona sa și prietenul ei) cu umor – și, culmea, nu dăunează în niciun fel sperieturilor, ba chiar nici în Scream nu treceai așa repede de la sărit din scaun la râs și înapoi. Green se dovedește și un bun constructor de atmosferă și cel puțin două scene îi ies excelent. Prima deja am amintit-o și acolo e o joacă abilă cu așteptările: știi că Michael e undeva aproape, dar nu știi exact unde va apărea (în camera copilului sau în garaj, unde iubitul afumat își face de cap turând o motocicletă?). Iar a doua este o foarte brutală dublă crimă în toaleta unui service auto care, spre deosebire de echivalentul său din partea a patra, e populat cu trecători, iar momentul în care Michael își recuperează masca printre mașini cu pasageri nebănuitori e printre cele mai dătătoare de fiori reci ale filmului: ziua în care “diavolul” poate să se plimbe printre oameni în ținuta favorită, fără să fie observat. Cadrele omit deseori actele de violenţă iar coloana sonoră e concepută de aşa natură încât să evoce ce se întâmplă în afara lor. Nu toate efectele îi ies lui Green la fel de bine, ba unele chiar se fleșcaie ca un ou spart, precum o scenă în care vrea să ne facă să ne speriem de niște manechine ciuruite.
Dacă momentele de suspans pot fi hit and miss, Green (regizor versatil, care a făcut și câteva drame) dă filmului, prin câteva scene eficiente, și o dimensiune dramatică, concentrându-se pe trauma lui Laurie, jucată din nou de Jamie Lee Curtis. Spre deosebire de original, actorii sunt convingători, Curtis e deosebit de capabilă să stârnească empatie (la fel și debutanta Andi Matichak). Ba e distribuit chiar Haluk Bilginer (din Winter Sleep) în rolul unui psihiatru ce pare să ascundă ceva. Tot spre deosebire de original, dialogurile sunt bune, iar glumele sunt reușite. Noul Halloween funcționează cel mai bine dacă nu te aștepți să primești tratamentul John Carpenter (și, până la urmă, ce ar fi avut de câștigat Green și McBride dacă doar i-ar fi reprodus viziunea?) – în acest caz, așteptările vor cauza doar dezamăgire.
Spectatorii din ziua de azi…
Criticul de film Andy Crump a publicat recent un articol în The Hollywood Reporter în care discuta remarca lui Kael, de la finalul recenziei la Halloween, despre horror-ul sofisticat. Kael nu era o mare fană a genul horror, nu numai că a respins Alien şi Halloween, dar nu a fost foarte impresionată nici de Les diaboliques, Repulsion, The Haunting şi, deşi i-a recunoscut anumite calităţi, a avut destule cârcoteli şi faţă de Les yeux sans visage.
Crump remarcă (la fel ca mine, atunci când recenzam Hereditary) că un nou curent de horror “sofisticat” a apărut în ultimii ani, în care genul e camuflat de anumite ambiţii de a crea film de artă. Personajele obtuze care se duc să investigheze sunete suspecte sau refuză să părăsească imobile nefaste, adolescenţi libidinoşi, criminali mascaţi doar suficient de deştepţi ca să îşi vâneze prada, toate au fost înlocuite de drame familiale, metafore despre rasism, frica de “celălalt”, religie etc. Chiar şi unul din cele mai curăţele şi oneste filme horror recente, It Follows (omagiac faţă de Halloween), zgândăre anumite anxietăţi despre sex şi, mai ales, pierderea virginităţii, fără să se facă prea clar înţeles. O fi acesta horror-ul sofisticat care să o mulţumească pe Kael? Poate. Dar nu pot să nu fiu un pic iritat de o parte din aceste noi filme, precum It Comes at Night, prea absorbite de ele însele şi, asemenea unor arivişti, prea îngrijoraţi să nu se asocieze cu cine nu trebuie, să nu cadă din graţiile “societăţii înalte”, ca să mai fie ei înşişi preț de un minut.
În plus, asta ar însemna să expediem directeţea şi simplitatea lui Halloween şi a filmelor din acelaşi siaj, şi să îi trecem cu vederea, neprofesionist, reuşitele estetice, pornind de la planul-secvenţă din debut. Scopul lor, acela de a te speria-şi-atât, nu e cu nimic mai prejos de dorinţa de a te amuza-şi-atât a multor comedii americane clasice, precum ale lui Buster Keaton, al căror comentariu social apărea în treacăt. În Halloween, răul întruchipat de Michael Myers este născut exact acolo unde America este (sau, mai degrabă, era) mai sensibilă, în sânul familie burgheze, strălucitor de normale, dar felul în care se naşte e inexplicabil. Conform comentariului lui John Carpenter, Myers nu simbolizează puritanismul, ci “răzbunarea celor nebăgaţi în seamă”, personajele pe care le căsăpeşte el mor din cauza faptului că sunt neatente, prea blocate în ce fac ca să arunce o privire în afară.
Posibil ca noul Halloween să repună pe masă onestitatea acestui gen de horror, să le reamintească spectatorilor că less is more. Oferta horror din prezent e dominată de francize cu fantome şi demoni precum The Conjuring, filme preocupate să creeze impresia de rafinament dar în spate există doar trişat. Nu pot decât să mă entuziasmez la posibilitatea unei alternative, una fără pretenţii arthouse. Genul slasher s-a născut şi a murit de cel puţin două ori până acum, asemenea anti-eroilor de pe afişele lor. Înainte, credeam că genul ar trebui revigorat sub o nouă formă (cum o făcuse Scream acum 20 şi ceva de ani, ca meta-horror), dar poate că e nevoie doar să se aplice cum trebuie ce am învăţat până acum (ceea ce rareori s-a întâmplat). Oricum, cine zicea că dragostea durează doar 3 ani?