de Andrei Bangu
De multe ori în interviurile cu regizorii de film de groază apare, repetitiv, întrebarea ce este horror-ul. Ceea ce poate suna prozaic însă, dacă accepţi că o comedie nu se măsoară neapărat în râsete (pe meleagurile noastre, Nae Caranfil a tot reiterat ideea aceasta, ca să anihileze mitul succesului comediilor de tip Vacanţa Mare), este de bun simţ că nici un horror nu ar trebui măsurat în sperieturi. Maestrul John Carpenter asemăna comedia cu horror-ul prin faptul că ambele au nevoie de ritm – cel mai probabil referindu-se la gag şi felul în care este pregătit (set-up), caz în care şi într-un film de groază apare acelaşi principiu, în care gagul e înlocuit de sperietură. Pe teritoriul filmului comercial, nimic mai adevărat, dar doar aici – e clar că autorii modernişti (precum fraţii Coen) au rafinat sursele şi mecanismul umorului, la fel cum şi genul horror a fost împins pe noi teritorii, în care groaza derivă din anxietate domestică, avânt tehnologic, obligativităţi familiale, singurătate etc. Altfel, asa-zisa scorpie a criticii americane de film Pauline Kael ar fi putut expedia orice film de groază în aceiaşi termeni ca atunci când scria despre Aliens şi îl numea “a boo movie”.
Şi cum ar putea fi caracterizată altfel decât modernistă groaza propusă de filmul de debut în lungmetraj al lui Ari Aster, Hereditary ? Într-unul din cele mai bine construite momente ale sale, un tânăr comite un accident mortal. Aster ne lasă câteva minute bune în centrul corvoadei ce urmează (probabil printre cele mai insuportabile de pe marele ecran, undeva aproape de masacrul asupra familiei din Funny Games). Dar, undeva în mijlocul vinovăţiei paralizante şi a urletelor de durere, Aster taie asupra unui detaliu macabru al accidentului: capul victimei, năpădit de furnici, pe marginea şoselei, în toiul zilei (precum celebrul tatu călcat în mijlocul drumului de la începutul lui The Texas Chain Saw Massacre). E un moment relevant pentru resursele horror-ului modern, pentru care ceea ce arăţi şi felul în care arăţi (cu alte cuvinte, decupajul) pot lua forme nu tocmai intuitive: suferinţa se împleteşte cu grotescul, drama cu groaza. Nu e deloc o definiţie rea asupra întrebării recurente de la care pornisem. Un experiment interesant în acest sens este filmul de debut al lui Trey Edward Shults, Krisha, în care o bătrână alcoolică şi instabilă psihic se întoarce, după mulţi ani, la familia sa, la cina de Ziua Recunoştinţei. Scenariul (ceea ce ne este arătat) este de dramă familială combinată cu comedie neagră, însă estetica (modul în care ne este arătat) are accente de film horror expresionist, din perspectiva subiectivă aproape grotesc-diformă a bătrânei, aflată într-un post-sevraj fragil.
Tânărul de mai sus face parte dintr-o familie americană burgheză asupra căreia se abat o serie de nenorociri, cel mai probabil de natură supranatural-vrajitorească (răposata bunică – din partea mamei – făcea parte dintr-un cult). Ritmul e inegal şi, cu siguranţă, nu se pretează analogiei lui Carpenter. De la o nenorocire se trece la expoziţie suplimentară (introducându-se un nou personaj), apoi la ameninţare demonică (una iniţial suficient de subtilă ca să poată fi clasificată drept expresionist-subiectivă, de tip “doar în capul lor”, apoi, evident, din ce în ce mai agresivă şi explicită), găsind şi puţin timp pentru dramă familială. Deşi filmul său e lent, stilul debutantului Aster e revigorant: încrederea sa completă că lentoarea va da rezultatele scontate, refuzul total de a genera jump scares (termenul încetăţenit în rândul fanilor horror pentru acele “bau!”-uri la care se referea Kael), disponibilitatea de a risca totul pe altarul construcţiei de calitate. Puneţi asta în contrast cu nervul regizoral al lui J.A. Bayona din debutul său cu El orfanato (2007), cu montajul său alert, cu camera sa sprinţară, cu ocazionalul “bau!” bine plasat, şi devine de înţeles ce riscuri îşi asumă Aster faţă de fanii horror (inclusiv cei ocazionali). Miza lui Aster este exclusiv pe imagini funest-macabre (fie onirice, fie de coşmar real), niciodată sângeroase, pe fundalul apăsător (de nerv descoperit) al tragediei familiale. Mişcarile sale de aparat sunt la fel de line precum povestea pe care o derulează tacticos, până într-acolo unde poate fi acuzat de cabotinism. Rareori există tăieturi rapide iar revelaţii şocante sunt deseori pregătite prin prim-planuri prelungite. În realitate, cabotinism era mai degrabă în cel de-al doilea film al lui Trey Edward Shults, It Comes at Night, care înainta cam în acelaşi stil, însă reticenţa lui Shults de a produce şocuri vizuale şi accentul pus de el pe simbolistică (o usă roşie în spatele căreia exista pericolul faţă de Străin, baricadarea moralizatoare şi inutilă a familiei) era vecină cu lenea, preţiozitatea şi lipsa de idei.
Credinţa asta că groaza se cere construită minut cu minut, cărămidă cu cărămidă şi că, dincolo de ea, trebuie să existe nişte teme cotidiene este, desigur, folosită larg în horror-ul de calitate (de regulă, independent), însă se manifestă surprinzător de puternic la acest debutant (şi cu rezultate remarcabile, mai ales în ultimele 20-30 de minute). Aster îşi permite să folosească inclusiv un loc comun precum şedinţa de spritism, curăţată de tot de senzaţionalism şi redusă la esenţial (lumânări aprinse, pahare care se mişcă); efectul căutat este unul de surpriză şi nedumerire, în special prin modul sec şi intenţionat zaharisit de prezentare.
Parametrii în care e conceput Hereditary (parte dramă despre efectele pierderii, parte coşmar familial, parte horror supranatural axat pe vrajitorie) îl fac, desigur, interpretabil în diverse moduri. Personal, mi-a plăcut să-l iau ca pe o parabolă despre forţe exterioare destructive pentru familia tradiţională, în special în spaţiul său burghez-placid ermetic (temă de actualitate puţin explorată în cinema). Din acest punct de vedere, este exact opusul unui alt horror aclamat al anului (de data aceasta, supraestimat), A Quiet Place, al carui familicentrism iritant şi lânced-paternalist, cu un mare simbol al masculinităţii multi-talentate si ultra-capabile în miezul său, era de-a dreptul retrograd. Hereditary este un clasic-instant, care cred (şi sper) că va deveni un Wicker Man (mai intens şi coşmaresc) al clasei de mijloc.